Ideea şi realizarea acestui muzeu etnografic aflat în incinta Școlii Generale Nr.2 „Grigore Ghica-Vodă”, se datorează domnului profesor de istorie, Vrânceanu Vasile, din Tîrgu-Neamţ. Domnia sa a predat istoria la Şcoala Generală Nr.2, aproape 30 de ani, generaţii întregi de elevi fiind fermecate de cunoştinţele şi harul de povestitor, al domniei sale. Eu ca fost elev al domnului profesor, pot confirma asta. Actualmente, ieşit la pensie, predă istoria şi geografia în satul Timişeşti, la vîrsta de 78 de ani. Simplitatea şi modestia, îl caracterizează, pe acest Creangă, al zilelor noastre.
Reporter.-„Cum şi cînd v-a venit ideea cu muzeul, domnule profesor?”
Prof. Vrânceanu Vasile:-„ Sincer să fiu, în clasa a III-a, la Şcoala Primară din Răuceşti. Într-o vacanţă de vară, am fost cu părinţii mei la Suceava, de Sfîntul Ilie pe 20 iulie, cu trăsura, şi tata, Ghiţă Vrînceanu, ţăran din Răuceşti, şi mama, au zis să vizităm un muzeu. Am intrat şi am văzut, ciubere, linguri, glugă, bîtă ciobănească, găleată de muls oile, şi multe altele. Şi m-am gîndit, de ce nu am putea şi noi avea un muzeu la noi în sat la şcoală. Ştiam că este o sală liberă la noi în şcoală, şi i-am propus doamnei învăţătoare să facem un muzeu. A fost de acord, aşa că am adus obiecte vechi de la mine de acasă, şi după aia şi ceilalţi mi-au urmat exemplul. Trebuia doar să le stîrneşti interesul. Din păcate, a venit războiul, şi în aprilie 1944, sîmbătă spre Duminica Floriilor, a trebuit să ne refugiem la Boboieşti, comuna Pipirig, de unde e mama. Cînd ne-am întors după 6 luni, şcoala era distrusă, probabil a fost bombardată, muzeul dispărînd şi el. Atunci am rămas cu o mîhnire dar şi cu o hotărîre, că în viaţă să nu renunţ şi să adun. Însă, cum plăcerea mea era să lucrez în învăţămînt, cînd am terminat Şcoala Normală de Băieţi de la Piatra-Neamţ, după 2 ani de învăţămînt la Bârgăoani şi după armată, am ajuns la Şcoala Nr.2 în 1968, şi am realizat acest muzeu, cu ajutorul generaţiilor de elevi şi foştilor colegi.”
Rep.:-„Ce ne puteţi spune despre acest muzeu?”
Prof.V.V.:-„Sînt strîns legat de acest muzeu. În el se regăsesc obiecte făurite de oamenii locului. Avem obiecte din epoca pietrei, din neolitic, doar din paleolitic nu avem. M-a pasionat şi partea etnografică, costume naţionale, năfrămuţele pe care le purtau fetele la hora satului şi cu inscripţii cu numele băiatului pe care îl iubeau. Bîrnetele, după cum observaţi, sunt toate tricolor, încă o dovadă că neamul nostru romînesc, nu va dispărea niciodată. De atîtea ori a fost subjugat, dar a rezistat, de aceea se cîntă şi se vorbeşte romîneşte acum. Acest muzeu deţine ocaua lui Cuza, sunt 3 exemplare, harapnice, ploscă, steagul Basarabiei, instrumente muzicale, plăcuţe de scris pentru clasa I, albume cu fotografii inedite, pălăria pe care a purtat-o Ernest Maftei în filmul Dumbrava Minnunată, un pieptar din 1809, purtat de un hangiu de la Dumbrava, şauă din 1877, folosită de bunicul meu, Ion Vrânceanu, care era călăraş cu schimbul în armată. Mi-am imaginat şi realizat în miniatură, un stejar transpus pe perete, un copac tare, durează mult, caracteristic romînilor, cu trunchi şi ramuri, aşa cum s-a realizat şi poporul romînesc. Ştefan jos, la bază, pentru că e cel mai mare apărător al creştinătăţii din zona de est, la mijloc, Mihai Viteazul, primul unificator al celor 3 ţări, şi sus, Cuza, primul domn al Romîniei Moderne. Nu trebuie să ne plîngem niciodată de inteligenţa romînească, cînd privim uneltele din acest muzeu. Deţinem un fund de lemn, pe care se ducea mămăligă la robii de pe moşia Blebei. Ştim că erau robi pe această moşie.”
Rep.-„Sprijin din partea societăţii civile, aţi avut?”
Prof.V.V.-„Nu! Au fost şi din Franţa, Belgia, Elveţia, America. Doar promisiuni, şi cu ele au plecat. Dar să continuăm, cu Stema oraşului Tîrgu-Neamţ, după o pecete din 25 ianuarie 1599, pe vremea lui Movilă Domn. Pe ea scrie, „S. CIVIUM DE NIMICZ”, adică, Sigiliul locuitorilor de Neamţ. Albastrul de pe această stemă, reprezintă, rîul Ozana, meterezele- Cetatea Neamţului, iar viţa de vie apare, deoarece, pe vremea aceea dările se plăteau în struguri şi băutură(sec.XIV-XV). Am totuşi o mîhnire, că obiecte deosebit de valoroase pe care le-am văzut la unii, au dispărut. Asta e menirea unui muzeu, conservarea obiectelor de valoare. Gîndiţi-vă că aceste cămăşi pe care le vedeţi, au fost cusute la lumina lumînării. Avem ghiulele şi cască de soldat din Primul Război Mondial, găsite lîngă cetate. Vreau să vă mai spun că avem foşti elevi, plecaţi sau stabiliţi în străinătate, care mă caută pentru a vedea acest muzeu. Eu de asta l-am făcut şi l-am lăsat Şcolii Nr. 2, ca să fie vizitat , să continue istoria Şcolii Domneşti şi în amintirea foştilor elevi, Creangă, Domnul Trandafir(fostul învăţător al lui Sadoveanu la Paşcani), Vasile Conta.”
Rep.-„Ce părere aveţi despre învăţămîntul actual?”
Prof.V.V.-„Mă supără faptul că istoria şi geografia se predă odată pe săptămînă şi că nu ai cum să transmiţi cunoştinţe elevilor. Din orele de istorie nu trebuie să lipsească partea narativă, pentru că aşa atragi elevul spre învăţătură. Nu-mi plac manualele alternative şi faptul că tinerii profesori pleacă din învăţămînt deoarece nu sunt remuneraţi.”
Rep.-„Domnule profesor, a fost poporul romîn în istorie, trădător?”
Prof.V.V.-„Dacă ar fi fost trădător, ar fi dispărut de multă vreme. O mie de ani au trecut peste noi migratorii(vizigoţi, goţi, huni,etc). Credinţa şi tradiţia ne-au salvat pînă acum, în 2007. E adevărat, au fost trădători, elemente izolate, dar nu caracterizează un popor. Interpretări vor fi, dar să nu-şi permită cineva să lovească în poporul romîn, în istoria lui, să nu punem sub semnul întrebării istoria neamului nostru romînesc, pentru că greşim enorm.
Pentru mine, mareşalul Antonescu este unul dintre cei mai mari eroi ai Romîniei, a trebuit să aleagă în momentul acela, tot ce e mai bine pentru Romînia, într-o conjunctură nefavorabilă.”
Rep.-„Aţi ieşit la pensie de 12 ani şi tot mai predaţi la Timişeşti istoria şi geografia, la vîrsta de 74 de ani. De unde izvorăşte atîta energie?”
Prof.-„E adevărat, fac naveta la anii mei, cu ia-mă nene, dar îmi prinde bine. Mai stau de vorbă cu sătenii, le observ modul de viaţă şi îmi place să vorbesc cu ţăranii. Probabil de aici vine energia şi pofta de viaţă, de aceea îmi doresc doar sănătate, şi nu altceva”.
După vizitarea acestui muzeu, am devenit şi mai mîndru că sunt nemţean dar şi impresionat de munca şi pasiunea domnului profesor Vasile Vrînceanu. Vă sugerez să vizitaţi acest muzeu, în care fiecare piesă îşi are istoria ei, povestită, cum numai domnia sa ştie.
Ciprian Traian Sturzu